portret

Azi am trăit cel mai puternic sentiment din ultimii 19 an şi jumătate. Şi da, vorbeşte acel om care în ultimele luni, a trăit mai mult decâ0t într-o lume falsă, ba chiar una normală, de rutină şi păcătuindă* ,comună celorlalți oameni. Am făcut greşeli, dar totuşi adoram. Am plăceri nevinovate, nu vicii. Am simțit în ultimul timp că făcând lucrurile astea mă scufundam şi mai mult în mocirla plăcerilor, şi totuşi o făceam cu ardoare. Mi-am zis să le fac pe toate. Dar conştiința mea lucidă nu putea duce prea mult. Am fost o perioadă un Mihail Drumeş al feminității, zi  de zi un intelectual preocupat de studiu, familie, prieteni. Iar noapte de noapte mi-am trăit din plăceri. Am făcut cam tot ce poate face un tânăr, ba chiar mai mult, am făcut ceea ce nu fac ceilalți tineri. Am trăit la maxim fără să simt. Nici fizic , nici psihic. Un timp am fost oarbă, iar neodihna îmi sporea neclaritatea vieții. Citeam mult şi nu înțelegeam decât ceea ce hrăneam, de fapt. Şi anume că totul trebuia trăit la maxim indiferent de legalitatea faptului. Eram o legumă mergatoare, pentru că studiam, munceam, aveam o viață socială superbā, şi nu puteam avea una personală. În contextul în care cu un an în urmă urma/visam să devin cel mai de succes student al facultății de Geografie, pentru că nu găsisem în mine o altă pasiune mai mare decât prima şi actuala mea iubire- Geografia,  cu tot câmpul ei lexical, acum totul a luat amploare. De ce mi-a fost frică nu am scăpat. Undeva în adâncul conştiinței mele simțeam că o să fac şi o să am plăcere făcând lucrurile astea. Puritatea mea a dispărut. Şi nu ştiu dacă faptul că mereu mi se zicea că sunt un om pur mă făcea să mă simt totuşi vinovată de ce ajunsesem, făcând astfel legătura cu ego-ul meu, sau că simțeam eu cu adevărat că totuşi sunt facută să nu mă mai prezint când merg undeva. În curând aceste trăiri aveau să se întoarcă împotriva mea. Şi poate datorită Karmei în care credeam şi despre care citeam mult, sau poate doar că aşa percepeam eu, pățind ceva rău, se datora faptelor anterioare. Un fel de antecedente. Melancolia tratată de Orham Pamuk în Istanbul se aplica şi în cazul meu. Oraşul se oglindea în mine , iar eu ca muți alții mă regăseam în el. Era nevoie de o schimbare , dar totul mergea mai prost, şi totusi aveam o plăcere mai mare când sufeream. Era de fapt , după mult timp singura plăcere adevarată, singurul lucru pe care îl simțeam. Cum mereu am fost prinsă între extreme, la fel de mult îmi doream să găsesc un echilibru. Dar iarăşi noaptea îmi era partener de crima. Simțeam că acel ceva din conştiința mea nu mă poate vedea noaptea. Trişam; totuşi undeva ştiam că nu mă pot ascunde de mine. Dansul, muzica,râsul, nu îmi ofereau aceeaşi plăcere, nu mă puteau ajuta să simt. Trebuia să sufăr cumva, să mă învinovățesc, să fac lucruri meschine ca să simt…

Va continua….

Advertisements

#8

Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dintre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasageri? -Octavian Paler