Pentru ca se implineste o luna de cand nu am mai scris. Stiu ca in atata timp as fi putut scrie pagini intregi. Nu am facut-o. Acum ma gandesc doar la singurul lucru pe care l-am facut interesant in ultima luna. Caut in ganduri si nimic. Nu ma apuca nostalgia- nu pot sa scriu despre marile pasiuni, asa ca ma opresc la o chesiune care m-a uimit.
“Reeducarea” sau “Experimentul de la Pitesti“. Stiu ca e de domeniul trecutului si ca poate azi nu ne mai afecteaza cu nimic, dar clar pe mine m-a afectat. Cati dintre noi stiu despre Teodor Stanescu sau despre Tache Rodos?! Ei sunt ultimii doi supravietuitori ai acestor reeducari. Fenomenul Pitesti, a constat in aplicarea unor torturi, batai aspre si violente, aplicate detinutilor politici in scopul “reeducarii” lor sau mai bine zis, pedepsirii , pentru ca acestia erau impotriva tipului de guvernare, detinutii apartinand altor partide politice. Pentru a nu “bate la ochi”, “mai marii” inchisorii ii transformau pe unii detinuti in calai, care la randul lor fusese chinuiti. Pentru cei slabi de inger asta a insemnat scaparea din ghiara mortii, nu mai erau torturati dar torturau pe altii. Aici doar scriu despre ce s-a intamplat, eu am vazut si o reconstituire, si am vazut si sufletele celor doi supravietuitori. Unul din ei a fost schingiutorul altul schingiutul. Si cum Teodor a fost trecut prin reeducare, s-a format grupul celor veterani, pentru ai chinui pe nou veniti.
Batranul de 84 ani, acum calugar la o manastire ridicata in cinstea detinutilor din Garla, povestea despre brutalitatea de care dadea dovada, sechele pe care le are, si frica de a-si aminti acele clipe. Procesul avea doi pasi, primul era pedeapsa psihologica, apoi tortura fizica. Batai, umiliri, de la stersul podelei cu o carpa tinuta in dinti, la hranirea direct cu gura, de la bataile in somn, la acoperirea fortata a ochilor cand erau scosi din celule, de la tararea dupa torturare prin tot penitenciarul, pentru umilire pana la hranirea cu fecale, si innecarea in galeti cu urina. Singurul detinut despre care se stie ca a refuzat ideea de calau este Tache Rodos, acum un batran care nu aude, care are cicatrici uriase pe piele, cu probleme la un mebru, si are o gaura in cap si totusi inca in viata, plus o familie. El povesteste despre traumele din inchisoare si despre faptul ca singurul lucru care l-a intarit a fost credinta. Stiu ca pentru unii din cititori credinta e o nestiinta, si poate o superstitie, dar omul e convins de ajutorul credintei.
Dupa 63 de ani, cei doi s-au intalnit pe 5 mai 2013, si si-au reamintit o parte din intamplari. Nu imi aduc aminte perfect ce ziceau cei doi, dar replica calugarului-fost calau a sunat cam asa “Eu nu imi pot aminti multe de atunci, e si normal, animalele nu au memorie”. Chiar daca nu are multa logica, fraza mi-a ramas intiparita in minte. Acest fenomen este considerat a fi cel mai mare si cel mai intensiv program de spalare a creierului prin tortura din blocul de Est.
Uimitor e faptul ca se difuzeaza o emisiune foarte interesanta abia dupa 01:00, si ce e mai bun de facut la ora asta decat lectura de noapte.Timp de 6 zile am urmarit si eu emisiunea si am inteles niste chestii legate de analiza detaliata a vietii, si poate a trairii. Poate doar faptul ca istoria e lucrul cel mai curios pentru mine, am si ramas marcata de intamplari. Dar titluri ca “Ingerul inchisorilor-Gafencu” sau “Reeducarea”, “Brancusi-mort cu doua cetatenii!?” mereu m-ai interesat.
Pentru faptul ca nu ne afecteaza prea mult aceste lucruri, poate nu suntem atat de patrioti, totusi sa invatam de aici, sa ne mai pretuim viata, si nu din cand in cand, ci mereu.- si eu ma plang ca nu am tenesi All Star- iar altii nu au avut o viata. Pace
AltergEgoEva 